Pe 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu, poetul „necuvintelor” și al sensibilității fără margini, a plecat dintre noi. Și totuși, versurile sale continuă să trăiască, vibrând în inimile celor care le citesc. Printre cele mai cunoscute creații ale sale se numără „Către Galateea”, o poezie care ascunde o poveste profundă și inspirația unei iubiri ideale.
Această poezie nu este doar o declarație de dragoste, este o punte între mit și realitate. Mitul lui Pygmalion, o legendă greacă plină de frumusețe și simbolism, a fost scânteia care a aprins imaginația poetului. Povestea sculptorului îndrăgostit de propria creație, relatată în „Metamorfoze” de Ovidiu, l-a marcat pe Nichita și l-a făcut să creadă că iubirea poate transcende orice barieră chiar și cea dintre real și ideal.
Pygmalion, un sculptor desăvârșit din Cipru, și-a dedicat întreaga viață artei. Dezamăgit de imperfecțiunile și superficialitatea femeilor reale, a ales să-și modeleze propria versiune a perfecțiunii: o statuie din fildeș, care întruchipa o frumusețe imposibilă, aproape divină. Galateea, cum a numit-o, era mai mult decât o operă de artă, era un ideal. O privea ca pe o ființă vie, îi vorbea, îi dăruia flori și bijuterii, dar inima lui era sfâșiată de tristețe că dragostea sa nu putea fi împărtășită.
Cuprins de dorință și disperare, Pygmalion s-a rugat zeiței Afrodita, stăpâna iubirii și frumuseții, să îi dea viață Galateei. Într-o zi, la un festival dedicat zeiței, el și-a mărturisit dorința arzătoare. Afrodita, impresionată de pasiunea și sinceritatea lui, a binecuvântat sculptura. Când Pygmalion s-a întors acasă și a atins fildeșul rece, acesta s-a încălzit și s-a transformat în piele vie. Galateea prindea viață sub mâinile sale, răspunzând iubirii lui cu propria ei inimă.
Fericirea lor a fost desăvârșită de nașterea unui copil, Pafos, considerat întemeietorul orașului cu același nume din Cipru. Mitul lui Pygmalion și Galateea a rămas o poveste despre puterea creatoare a iubirii, o iubire atât de profundă, încât poate să transforme arta în viață.
Se spune că frumusețea ideală a Galateei a fost moștenită, de-a lungul timpului, de anumite femei. Nichita Stănescu, căutător de „frumuseți absolute” și visător neîntrecut, a găsit o astfel de „moștenitoare” a Galateei în realitatea sa. O femeie care i-a stârnit dorința de a crea și care i-a inspirat să scrie „Către Galateea”.
Pentru Nichita, Galateea nu era doar o poveste antică, era simbolul etern al iubirii perfecte, al artei care respiră și al sufletului care transcende limitele lumii fizice. Fiecare vers pare o rugăciune, o chemare, o încercare de a da viață iubirii pure, sculptată în cuvinte. Aceasta este măiestria lui Nichita, să transforme realitatea în mit și mitul în realitate.
Moștenirea lui Nichita Stănescu și mitul lui Pygmalion ne învață că frumusețea și iubirea sunt mai mult decât simple aparențe, sunt forme de creație. Ele depind de ochii celui care privește, de inima celui care simte și de spiritul celui care le dă viață.
În „Galateea” lui Nichita, găsim ecoul unei iubiri atemporale și al unei lumi în care visul și realitatea se împletesc pentru totdeauna!
Rise With The Waves 