Pe valurile efortului

Viața în canotaj nu este pentru oricine. Din exterior, mulți văd doar medaliile, podiumurile, aparițiile scurte la televizor și poate imaginea unui sportiv zâmbind după o cursă câștigată.

Însă nimeni, absolut nimeni, nu cunoaște adevărul crunt care se ascunde în spatele acestor momente de succes. Canotajul nu este doar un sport, este un stil de viață care te înghite cu totul, te cere cu totul. E o călătorie de sacrificii care începe de la o vârstă la care alți copii încă se joacă, încă își trăiesc copilăria, fără griji și fără a se gândi la viitor.
Această călătorie pentru majoritatea din sportivi începe la vârsta de 11-13 ani. În timp ce copiii de vârsta lor se distrau, mergeau în excursii, petreceau timp afară sau prin cluburi, ei erau in cantonament fiind departe de familie, departe de orice însemna normalitate pentru un copil. În loc să aibă parte de copilăria lipsită de griji pe care o aveau ceilalți, ei erau deja antrenati să se trezeasca devreme, să își împingă corpul și mintea dincolo de limite.

Personal, în loc să mă gândesc la vacanțe sau jucării, mă gândeam la fiecare cursă ca la o șansă de a construi ceva pentru viitor. Canotajul era singura mea speranță de a îmi ridica familia de unde era, singura mea cale de a găsi un sens, o direcție. Și totuși, nimeni nu m-a asigurat că eforturile mele vor aduce vreodată succes sau stabilitate.

Ani întregi de sacrificii și antrenamente au fost făcuți fără garanții. Nimeni nu mi-a promis că voi câștiga medalii, nimeni nu mi-a spus că la capătul acestei călătorii va fi un podium. Era doar o muncă brută, neîncetată și nesfârșită. Am învățat să accept faptul că succesul, dacă va veni, va fi doar rezultatul unei lupte dure și personale, departe de ochii lumii. În timp ce tinerii din jurul meu se bucurau de adolescență, eu am învățat ce înseamnă responsabilitatea. În timp ce ei primeau bani de la părinți, eu îmi câștigam fiecare mică recompensă prin muncă, prin suferință fizică și mentală.
Și totuși, cei din exterior nu văd asta. Ei nu văd diminețile reci, antrenamentele istovitoare, durerile care persistă în fiecare mușchi. Nu văd sacrificiul de a fi departe de familie, de prieteni, de o viață normală. Mulți cred că sportul nostru este ușor, că doar „cheltuim banii statului” și că suntem premiați pe nedrept. Sunt multe persoane care spun că beneficiem de prea multe avantaje pentru prea puțin. Dar ce nu știu ei este că, dacă nu ar exista acele mici recompense, acele premii care să ne țină motivați, am fi lăsați să ne luptăm singuri cu sistemul, să ne pierdem printre cifrele reci ale bugetelor, fără ca nimeni să știe măcar că existăm.

Ei nu știu că, deși aparem uneori la televizor, acelea sunt doar momente izolate într-o viață dominată de muncă dură și de sacrificii continue. Nimeni nu vorbește despre canotorii care se pierd pe drum, despre cei care nu ajung niciodată pe podium, dar care au muncit la fel de mult ca și noi, cei care reușim. Despre aceștia nu se știe nimic, iar realitatea este că și noi, cei care câștigăm, trăim cu o teamă constantă: teama că tot ce am construit poate dispărea într-o clipă.

Viața noastră este complet diferită de cea a celor care ne judecă. În timp ce ei își construiesc viețile pe împrumuturi și leasinguri, locuințe cumpărate pe credite, noi ne construim viețile pe fiecare lovitură trasă cu efort și pe fiecare antrenament care ne împinge spre epuizare.

La 18 ani, când mulți dintre colegii mei de generație au dat în sfârșit ochii cu realitatea, să-și câștige existența, să se descurce pe cont propriu, eu eram deja obișnuită cu responsabilitatea.
Pentru mine, viața „de adult” a început cu mult înainte. Am învățat de copil să mă descurc singură, să-mi asum riscuri și să iau decizii dificile, si poate tocmai de aceea, criticile celor din afară mă dor. Mă doare când sunt etichetată ca fiind cineva care nu muncește, când mi se reproșează că „trăiesc pe banii statului”, deși știu bine cât am sacrificat pentru fiecare mic succes.

Pentru noi, canotajul nu este doar un sport, ci o luptă pentru un viitor. O luptă în care fiecare mică victorie este plătită cu zile întregi de muncă intensă, cu dureri și renunțări. Nu avem vacanțe lungi, nu avem stabilitatea unui job convențional. Ceea ce avem este pasiunea, sacrificiul și un vis, iar pentru acest vis, suntem gata să dăm totul.

Cei care ne apreciază cu adevărat sunt puțini, dar importanți. Sunt cei care înțeleg, chiar dacă nu au trăit direct această experiență. În schimb, cei care ne critică nu vor ști niciodată ce înseamnă să te dedici trup și suflet unui drum fără certitudini. Ei nu vor înțelege cum e să te trezești în fiecare dimineață cu gândul că ai de muncit pentru un vis pe care poate niciodată nu-l vei atinge complet, dar noi continuăm, pentru că asta facem și pentru că asta ne definește.

Cu toate acestea, oricât de multe piedici ar apărea, oricât de grea ar fi povara pe care o purtăm pe umeri, mergem mai departe. De fiecare dată când lumea din jur ne judecă, ne critică sau pur și simplu nu ne înțelege, ne agățăm de acea pasiune interioară care ne-a adus aici. Acea scânteie care, în ciuda tuturor greutăților, refuză să se stingă.

De multe ori, mă întreb de ce continui?  Ce mă face să mă trezesc la ore imposibile și să îmi împing corpul dincolo de limite, să sacrific ani din viața mea pentru un singur moment de glorie? Răspunsul nu este mereu clar. Uneori, nici eu nu-l știu exact.
Poate că este pentru acel sentiment unic pe care îl simt când ajung după linia de sosire, acea clipă în care toate sacrificiile par să merite. Sau poate că este pentru mândria pe care o văd  în ochii celor dragi atunci când mă văd câștigând, purtând culorile țării noastre pe podium. Poate că este simpla dorință de a demonstra că sunt capabilă de mai mult decât ceea ce se așteaptă de la mine. Oricare ar fi motivul, mă regăsesc din nou și din nou în aceeași luptă, determinându-mă să nu renunț, să nu mă opresc niciodată din a îmi urma visele.

Poate că într-o zi, când drumul acesta se va încheia, vom privi înapoi și vom realiza că nu am trăit o viață ușoară. Însă, vom ști că a fost o viață plină de sens, o viață în care am avut curajul de a ne urmări visurile, indiferent de prețul plătit. Și asta, în cele din urmă, este cea mai mare victorie a noastră. Nu medaliile, nu recunoașterea publică, ci faptul că am avut puterea de a merge mai departe, de a ne depăși limitele și de a demonstra că suntem mai mult decât ceea ce se vede din umbră.

În final, nu este doar despre medalii sau glorie. Este despre ce ne-a modelat pe parcursul acestui drum. Despre ce am devenit datorită fiecărei dimineți obositoare, fiecărui antrenament dur, fiecărei lacrimi ascunse. Canotajul ne-a învățat nu doar cum să fim sportivi, ci cum să fim și oameni puternici. Ne-a învățat să ne ridicăm de fiecare dată când suntem doborâți, să ne găsim motivația în cele mai întunecate momente, să ne păstrăm integritatea și să ne respectăm sacrificiile!

Per aspera ad astra!